În urmă cu cîteva zile comentam la o postare că „comportamentul individului mediu (în magazin, în trafic etc.) n-are nici o legătură cu neajunsurile monopolulului deținut de poliție și inflația de legi inepte”. Afirmația asta a mea este greșită și trebuie să lămuresc problema.
În articolul la care comentam (Șpaga în trafic) se avansează ideea că, așa cum într-un sistem privat proprietarii / administratorii afacerii au grijă să nu-și deranjeze clienții în timp ce veghează asupra integrității patrimoniului lor pentru că asta dăunează afacerii, tot așa ar trebui să facă și statul cu drumurile publice, oprind polițiștii să folosească legea în beneficiu personal (șpaga în trafic). Evident că dezideratul ăsta nu este compatibil cu proprietatea de stat, cu inflația de legi inepte și cu monopolul pe extorcare deținut de stat, acesta fiind de fapt sensul articolului. Cu alte cuvinte, trecerea în proprietate privată a drumurilor (în cazul ăsta), dereglementarea și privatizarea serviciilor de ordine publică ar fi de natură să rezolve problema cam la fel de mulțumitor ca în cazul hipermarketurilor în care „paza încearcă să fie cât mai puțin intruzivă” ca să nu gonească clienții.
Dar chiar așa să fie? Sînt trei observații asupra constructului de mai sus.
- Strădania proprietarilor / administratorilor de afaceri private să ofere o experiență cît mai plăcută clienților în timp ce veghează prin firme specializate de pază asupra patrimoniului lor este existențială, dat fiind contextul concurențial aproape perfect (nu-mi place la Cora, mă duc la Auchan), context mai greu de replicat în cazul drumurilor publice (posibil, însă cu costuri care ar duce probabil la pierderea eficienței economice);
- Printre metodele pe care proprietarii și administratorii de afaceri private le folosesc pentru asigurarea unei experiențe plăcute clienților în condiții neintruzive de securitate se numără transferarea unei părți a „pierderilor” către firmele de pază (care și le acoperă din tarifele pentru serviciile prestate). O altă parte din „pierderi” este acoperită prin provizioane. Siguranța circulației pe drumurile publice nu poate fi cuantificată în bani și nici nu se pot face provizioane pentru ea. Pur și simplu aceasta nu poate fi băgată la costuri, precum bunurile furate din magazine.
- Există țări în care funcționează același sistem public ca la noi,
însă în condiții net superioare pentru „clienții” șoferi. Dimensiunea și complexitatea mult mai mare decît în România a sistemului public de drumuri și a sistemului public de asigurare a siguranței circulației din Germania ar trebui să ne determine să căutăm și alte cauze ale eșecului de la noi, pe lîngă cea a naturii proprietății.
În momentul ăsta v-ați putea întreba unde e explicată esența greșelii de care pomeneam la început, și de ce greșeală, pentru că e destul de limpede că argumentația articolului de care pomeneam e cel puțin șubredă.
Răspunsul l-am găsit într-un articol scris de Tim Harford intitulat The meaning of trust in the age of Airbnb. Harford scoate în evidență că unul dintre secretele succesului economic german este încrederea. Societățile care prețuiesc încrederea sînt în mod natural favorabile liberei inițiative și prosperității. „Prosperitatea nu numai că necesită încredere, ci o și încurajează. De ce să te deranjezi să furi cînd te simți confortabil oricum?”. Societățile în care nu există încredere au o performanță economică slabă: sînt macinate de corupție, crimă organizată, incertitudine legislativă, instabilitate politică, lipsesc investițiile (iar cele care totuși se fac au drept scop îmbogățirea băieților deștepți), autoritățile statului îi abuzează și îi șicanează pe contribuabili etc. În asemenea societăți șpaga este un mijloc de supraviețuire, iar antreprenoriatul este vecin cu nebunia, pentru că este mult mai rentabil să nu faci nimic și să ceri de la stat.
Problema noastră (inclusiv în cazul ăsta cu șpaga în trafic) este că am abandonat demult să mai cerem, dar mai ales să mai oferim încredere. Nu avem credibilitate, nici măcar față de noi înșine. Mersul trenurilor, școala, biserica, politica, mediul de afaceri, armata, poliția, justiția, nici una nu este de încredere. Dacă respecți regulile de circulație (multe dintre ele aplicate în mod inept!) ești prost, iar dacă plătești amenda cînd te prinde poliția, ești și mai prost. Furăm și înșelăm cu impunitate, iar cînd situația ne devine potrivnică dăm dovadă de o ipocrizie montruoasă. În fond dacă asta fac politicienii de seamă ai zilei, noi de ce nu am face, ce sîntem cumva proști?!
Cum s-a pierdut încrederea la noi? 50 de ani de comunism (adică minciună dimineața, la prînz și seara, pe toate canalele), loviluția din 1989 (o altă minciună gogonată), dar și trioul magic lene-prostie-răutate. Majoritatea a putut fi astfel manipulată cu ușurință, inducîndu-i-se ideea că statul și legea garantează tot. Tot. Dilemele morale nu își mai aveau rost în condițiile astea. Astfel, comportamentul individului mediu (în magazin, în trafic etc.) a fost pervertit să fie atent la tonul polițistului care aplică legea, sau să se descurce și el cum face toată lumea…