Aproape de fiecare dată cînd citesc cîte o postare a lui George Butunoiu mă indispun. Ăsta e și motivul pentru care nu-l citesc decît extrem de rar, iar atunci cînd se întîmplă îmi este adus în atenție pe canale paralele.
Am căutat să-mi răspund cît pot de sincer la întrebarea De ce mă indispune George Butunoiu? Pune întrebări incomode, scoate în evidență inabilitățile, temerile, limitările, adevărurile cele mai supărătoare despre noi înșine? Poate, în parte asta e meseria lui – să separe închipuiții de cei autentici, oricare ar fi domeniul acestora.
Bunul simț îmi spune că selecția nu se poate face doar pe baza marker -ilor negativi, așa cum pare să procedeze domnia sa, ci ținînd seama și de calitățile native relevante ale candidaților față de postul avut în vedere pentru recrutare. La atenționările legate de acest aspect, dl. Butunoiu răspunde cu un argument statistic: nu are suficiente resurse să facă o triere exhaustivă, limitîndu-se la o triere gaussiană.
Un exemplu care mi-a confirmat capacitatea limitată a organizației Butunoiu de a livra ceea ce promite este ăsta: Cum nu am găsit o asistentă la un salariu de 3000 de euro. Practic dl. Butunoiu a promovat un anunț matrimonial autentic – nu văd decît o nevastă perfectă să poată să aibe „grija de timpul, de nervii si de imaginea lui in ochii tuturor, e in permanenta cu ochii pe el ca sa nu faca sau sa nu spuna prostii, din neatentie sau chiar din nestiinta, il apara de dusmani si de prieteni, il avertizeaza, ii atrage atentia. Ca sa poti sa faci toate acestea simultan si, mai ales, in orice clipa, chiar si cand nu mai esti la birou, trebuie sa stii sa evaluezi rapid orice situatie, sa stii cand sa iei o decizie, si sa o si iei. Dar, mai ales, sa vezi detalii care scapa tuturor celorlalti.”. Sînt două probleme aici: prima este că îți trebuie multă aroganță să crezi că poți găsi așa ceva cu un anunț de angajare într-un orizont de timp de una sau două luni, indiferent de suma pusă în joc; a doua este că, deși șansele de reușită ale unui asemenea demers sînt infinitezimale, criteriile de preselecție stabilite cu clientul sînt de-a dreptul tîmpite: „daca sunt mai mult de trei, patru, hai maximum cinci greseli, neatentii sau lucruri pe care nu ar vrea sa le vada la fel si in hartiile lui, nu are rost sa mai obosesti omul la interviu pentru un asemenea post.”. Orice om trecut prin viață își dă seama că nu poți avea în aceiași persoană inteligența emoțională, dăruirea de sine și creativitatea presupuse de postul promovat în anunțul de mai sus simultan cu rigurozitatea birocratică reclamată ulterior a „alinierii cu blancuri”, a „virgulei lipite de cuvînt” etc. Poate greșesc eu, dar nu prea cred.
Totuși, una din postările recente ale dlui Butunoiu mi-a produs o revelație: „Aici nimeni nu are incredere in nimeni, angajatorii sunt convinsi ca angajatii vor sa-i pacaleasca si sa-i fure, angajatii cred invariabil ca firma ii exploateaza, contribuabilul zice la fel despre stat, guvernul despre ei, si tot asa, de sus pana jos si de la un capat la celalalt al tarii.”. Realitatea asta nu-mi era cu totul străină, dar cumva mintea mea cred că refuza să vadă ca atare fenomenul în toată amploarea sa.
Cum s-a ajuns aici? Pare să fie o înclinație a românilor către șmecherie. Șmecherul are două dimensiuni: una este șarlatania, cea în care acesta nu ratează nici o ocazie să-i înșele pe alții, fie pentru profit, fie pentru amuzament, dar mai ales pentru construirea unei reputații; a doua este ambiția de a nu se lăsa înșelat de alți indivizi, aspect care este de asemenea de natură să crească faima șmecherului.
Ecscroci și șarlatani au existat întotdeauna. În fața acestora, avem două opțiuni: una ar fi să ne concentrăm în principal pe strategii de a nu ne lăsa înșelați, și abia apoi asupra obiectivelor noastre reale; a doua ar fi să ne concentrăm în principal pe obiectivele noastre, asumîndu-ne o marjă de eroare aferentă celor care vor să ne înșele.
Problema este că am ajuns ca societate ca în bancul ăla în care un șofer care voia să-l impresioneze pe amicul său traversa toate intersecțiile pe culoarea roșie a semaforului, explicînd de fiecare dată că el poate să facă chestia asta fiind șmecher. Asta pînă la momentul cînd a ajuns într-o intersecție la culoarea verde a semaforului, unde s-a oprit brusc. Amicul l-a întrebat pe șoferul nostru: Bine, dar acum e verde, de ce nu treci?! Nu, pentru că s-ar putea să vină un alt șmecher din partea cealaltă!