Un studiu publicat de reputata firmă A. T. Kearney numit The Shadow Economy in Europe, 2013 (Schneider, 2013) concluzionează că, pentru „scoaterea la lumină” a activităților economice ce nu se regăsesc în statisticile oficiale, dar care sînt susceptibile a eroda bugetele publice greu încercate ale țărilor europene, ar fi de întreprins următoarele măsuri:
- Descurajarea folosirii numerarului:
- Lărgirea bazei de acceptare a tranzacțiilor cu carduri bancare;
- Încurajarea folosirii de terminale POS;
- Încurajarea tranzacțiilor electronice;
- Încurajarea păstrării banilor în conturi bancare;
- Măsuri directe împotriva tranzacțiilor economice care nu apar în statisticile oficiale *:
- Impunerea legislației împotriva evaziunii;
- Crearea unui sentiment de culpabilitate contribuabililor;
- Reducerea birocrației;
- Promovarea folosirii sistemului financiar (bănci, conturi, carduri etc.);
Potrivit studiului citat, printre factorii care favorizează economia subterană se află beneficiile făcute prin neplata taxelor, lipsa sentimentului de culpabilitate a celor care fac evaziune, risc scăzut de a fi descoperit și ușurința practicării evaziunii prin folosirea numerarului.
Vasăzică numerarul are o reputație proastă, favorizează evaziunea și este piatra de temelie a economiei subterane, iar antidotul este sistemul bancar și tranzacțiile electronice.
Totuși este interesant un alt studiu al aceluiași autor, numit Shadow Economies: Size, Causes, and Consequences (Schneider și Enste, 2000), care, spre deosebire de articolul menționat la început, nu este publicat sub tutela unei importante entități financiare, activă în special în sectorul cardurilor bancare, și care concluzionează că sporirea fiscalității, atît în număr, cît și în cuantum a taxelor, combinată cu reglementarea excesivă și corupția sînt principalele cauze ale creșterii economiei subterane.
Sursa: Shadow Economies: Size, Causes, and Consequences (Schneider și Enste, 2000, p. 81)
Între timp, de peste ocean, se aud voci precum cea a lui Paul Krugman, care, în ipoteza unei stagnări economice prelungite, susține că o soluție ar fi „reconstruirea întregului sistem monetar, anume renunțarea la bancnote și plata unor dobînzi negative pentru conturile bancare”. De ce afirmația lui Krugman este o prostie (dar nu nevinovată) explică magistral dl. Bogdan Glăvan în articolul Goana după dobândă negativă în epoca raționalității descrescânde.
Cu alte cuvinte, se întrevede perspectiva unei noi forme de debt bondage, în care nu numai că vom plăti taxe pentru acoperirea efectelor incompetenței și corupției guvernanților, dar vom plăti și pentru lăcomia și incompetența marilor instituții financiare, ale căror pierderi uriașe vor fi sînt acoperite prin dobînzi negative – deja un fenomen cotidian, nu numai prin raportarea la inflație, ci și în termeni nominali.
Iar din timp în timp, sub diverse pretexte umanitare, statul, nu-i așa, va face „prelevări” precum în cazul Cipru de anul trecut, după o schemă promoțională clasică, cu rabat. Rabat la prosperitate.
–
* Un exemplu de tranzacție economică este următorul: eu merg și cumpăr pîine de la magazinul din sat; prezum că băcanul înregistrează tranzacția pe casa de marcat fiscală și îmi dă bon fiscal; ca să plătesc pîinea am două variante: pot să achit cu numerar (1), sau pot să achit cu cardul (2). În cazul (1), sursa banilor mei nu poate fi determinată, iar aceasta poate fi licită (salariu, pensie, dividende etc.), sau mai puțin licită (în funcție de ce ne dă voie tov. statul 🙂 , cum ar fi din pătrunjelul de la mine din grădină pe care l-am vîndut trecătorilor prin fața curții fără bon fiscal și fără să plătesc impozit pe cîștigul rezultat). În cazul (2), sursa veniturilor mele poate fi mereu aflată, grație informațiilor pe care băncile sînt obligate să le dea statului despre tranzacțiile contribuabililor. Surse de venit „nevinovate” ale contribuabilor, care scăpă de obicei statisticilor oficiale, sînt diverse forme de ajutor bănesc de la rude (de ex. a se vedea căpșunarii), vînzarea de produse din gospodăria proprie etc. O altă formă de tranzacție economică care scapă statisticilor oficiale este autoconsumul (ce își produce contribuabilul în grădina din spatele blocului, sau ce primesc contribuabilii din mediul urban cu titlu gratuit cu ocazia vizitelor „la țară”), care este estimat potrivit Comisiei Naționale de Prognoză (2013, p.12) la 5,3% din PIB -ul anului 2013, în creștere față de anul 2012 (5,1% din PIB), deși probabil că ponderea reală a acestuia este dublă.