Evaziunea fiscală – între fiscalizarea sărăciei și interesul politic

Există zilele astea un consens straniu între principalele canale media, politicienii de la putere și cei din opoziție: toți par să fie de acord că sursa tuturor relelor este evaziunea fiscală.

Dar ce este evaziunea fiscală? O putem defini foarte simplu ca fiind neplata taxelor, contribuțiilor și impozitelor către stat. Cine face evaziune fiscală? Cei mai vizibili sînt micii comercianți, prin prisma noianului de taxe și impozite pe care le au de plătit. Dar și slujbașii care primesc un „supliment” de salariu „în mînă” fără să-și plătească impozitul, taxele și contribuțiile aferente, intră la rîndul lor în tagma celor care fac evaziune fiscală. La fel ca și meseriașii care-ți zugrăvesc casa, îți repară instalația electrică sau fac alte mărunte servicii fără a fi înregistrați ca operatori economici plătitori de taxe, ori proprietarii care închiriază locuințe declarînd valori mai mici ale chiriei, sau care înlocuiesc contractul de închiriere cu cel de comodat pentru a nu plăti deloc impozit. Medicul care primește plicul – nu neapărat pentru că cere (sînt mulți care nu fac asta), profesorul care vă meditează copiii (da!); polițistul, comisarul de la garda financiară, OPC, DSV, funcționarul numit generic „organul”, care și-a făcut casă de 400 de metri pătrați, este posesorul unui parc auto de 150.000 de euro și petrece concedii de mii de euro, totul dintr-un salariu de „bugetar sărac și cinstit”, pentru că au venituri pe care nu le declară și pentru care nu plătesc impozit. Urmează vedetele: media – la începutul anilor 2000, cam pe cînd s-a introdus legislația pentru microîntreprinderi cu impozit fix de 1,5% pe venit, marea majoritate a salariilor mari din trusturile media au început să fie plătite ca servicii presatate pe bază de contract sau drepturi de autor. Pe urmă avem cetățeni de la periferia societății care aparent nu au nici o sursă de venit declarată, dar care stăpînesc palate cu turnulețe și se deplasează să-și încaseze ajutoarele sociale cu automobile de peste 50 de mii de euro. Corporatiștii care se deplasează cu automobilele de serviciu în interes personal, care folosesc telefonul de serviciu în interes personal și care își decontează vacanțele ca deplasări în interes de serviciu * . Nu în ultimul rînd, trebuie să-i amintim pe politicienii care cheltuie sume de ordinul zecilor de mii sau al sutelor de mii de euro în campaniile electorale, dar care nu pot justifica de unde au respectivele sume. Batista e pusă pe țambal pentru că nici politicienii de la putere și nici cei din opoziție nu au interes să-și taie craca de sub picioare. Probabil că lista ar putea continua, iar întrebarea potrivită ar trebui să fie „cine nu face evaziune fiscală?”, pentru că răspunsul ar putea fi mai scurt.

Care este problema de fapt? Problema este felul cum stabilește statul limita veniturilor de la care trebuie plătite taxe și impozite. De ce ar exista o limită? Ar trebui să existe o limită pentru că de la un anumit nivel al veniturilor în jos, activitatea de impunere și colectare de taxe și impozite este mai costisitoare decît valoarea cumulată a taxelor și impozitelor colectate, deci ineficientă economic. Sistemul fiscal actual este foarte democratic, dar perfect imbecil – practic nu există o limită de venit sub care nu se plătesc impozite.

Care sînt efectele evaziunii fiscale? Pentru a putea oferi un răspuns la întrebarea asta ar trebui să facem o disociere a fenomenului evaziuniii fiscale, dincolo de prevederile codului fiscal:

• mica evaziune fiscală – o parte dintre comercianți, profesorii care dau meditații, medicii care primesc plicul, salariații care primesc „suplimente” de salariu etc. Fenomenul micii evaziuni a existat întotdeauna, de pe vremea lui Ilie Moromete și mai în urmă. Combaterea acestui fenomen cu mijloacele clasice de coerciție a fost și va rămîne mereu sortită eșecului, nefiind altceva decît o tentativă de fiscalizare a sărăciei. În plus, ar trebui ținut seama că nivelul acestui fenomen este oarecum constant pe perioade lungi de timp. Cu alte cuvinte, mica evaziune nu poate fi invocată drept cauză a degradării mediului economic și a scăderii încasărilor actuale la bugetul de stat, pentru că a existat și în urmă cu 2 ani, și în urmă cu 5 ani, și în urmă cu 20 de ani, ba chiar într-o măsură mai mare decît acum. O abordare istorică detaliată a fenomenului poate fi citită pe blogul lui George Damian – Fiscalitatea fanariotă, o lecție de istorie pentru guvernul Ponta.
  
• marea evaziune fiscală – persoane și firme care folosesc companii offshore în mod abuziv (funcționarea și folosirea acestora nu este ilegală în sine), tranzacții comerciale intracomunitare sau de export-import fictive, folosirea abuzivă a instrumentului insolvenței (care este necesar și legal în sine) etc. Mecanismele marii evaziuni se bazează fie pe lacune ale legislației (se poate afirma că avem un corp legislativ inept și incompetent), fie pe corupție la cel mai înalt nivel al politicii, fie pe amîndouă. În orice caz, numărul celor care joacă în liga mare a evaziunii fiscale este mic, iar aceștia ar putea fi ușor controlați și aduși în parametri legali. Dar asta nu se întîmplă. Pentru exemplificare, Raportul Curții de Conturi pe anul 2011 (Curtea de Conturi, 2012, p. 16) avansează suma de 56 miliarde Lei (12,5 miliarde EURO) ca fiind suma „abaterilor cu caracter financiar-contabil” constatate la nivelul anului 2011 în instituții de stat, autorități publice locale și centrale și societăți cu capital majoritar de stat!
  

Deci practica statului nostru privind taxele și impozitele se concretizează în fiscalizarea sărăciei și ineficiența instituționalizată legată de marea evaziune fiscală. De ce sîntem aici?

• Pentru că prin fiscalizarea sărăciei este stimulată mica evaziune, care, la rîndul ei induce un sentiment de culpabilizare, dar și o creștere a toleranței față de fenomenul evaziunii în general. Acesta este mecanismul prin care statul își transformă o mare majoritate a cetățenilor în infractori.
• Pentru că mica evaziune este terenul fertil pe care se cultivă marea corupție, păstorită de organele statului care „mulge” și distribuie banii negri în proporții variabile între buzunarele proprii și politicieni, respectiv partidele politice;
• Menținerea în aceiași categorie a micilor evazioniști cu marii evazioniști prin felul cum este construit sistemul fiscal de la noi este de natură să-i mascheze pe cei din urmă;
• Pentru că marea evaziune este sursa secretă de bani pentru necesitățile tot mai multe și mai ample alte clasei politice. Iar marii evazioniști nu vor fi „prinși” decît accidental, pentru că aceștia sponsorizează tot spectrul politic, iar dacă totuși asta se întîmplă, ajung ca în bancul ăla în care o să îi bată ca să tacă;
• Pentru că evaziunea fiscală este scuza perfectă pentru a ascunde incompetența și lipsa de acțiune a guvernanților, motivată prin amploarea terifiantă a fenomenului. De altfel, guvernul va aloca tot mai mulți bani și resurse pentru fiscalizarea sărăciei și totuși niciodată nu vor fi de ajuns.
• Pentru că guvernanții știu că dacă ar forța lucrurile pînă în pînzele albe cu fiscalizarea, economia ar intra în colaps, șomajul și prețurile principalelor bunuri de consum ar exploda, cu consecințe sociale greu de anticipat.

Dincolo de ipocrizia statului și a guvernanților legată de tema evaziunii fiscale, simptomele par să indice un autism colectiv, ale cărui consecințe le vom suporta curînd cu toții.